mă mai gândesc…

Când eram mai mică am avut nu-ştiu-ce-boală la stomac şi m-au pus să beau un fel de apă-medicament. Nu avea miros, era incoloră şi gustul era groaznic. Nu îl mai pot reproduce, dar ştiu sigur că nu eram genul de copil care să facă urât la medicamente…aşa ca dacă spun acum că era oribil, CHIAR ERA !

Ca gestul meu – de a accepta să beau porcăria aia – să pară mai eroic, am ajuns la un acord cu mama: Eu eram de fapt Indiana Jones care trebuia să bea apa vie ca să poată scăpa de blestem şi … să işi termine filmul în glorie. Mda…nu cred ca am gândit prea bine şi finalul scenariului, dar ideea în mare se înţelege.

Ceea ce trebuie să explic acum este de unde mi-a venit mie să vorbesc despre Indiana Jones. Am fost astăzi la Îngeri şi Demoni. Mi-a placut foarte mult. A avut legende, secrete, hărţi, chestii tehnice, chestii spirituale şi Roma, cu pietrele ei, pe unde m-am pozat si eu. Totul – lăsând la o parte maşinile Lancia (cărora li s-a facut o super reclamă), proiecţia digitală 4K şi Marele Accelerator de Hadroni - a mers pe stilul filmelor Indiana Jones la care ma uitam încontinuu când eram mică. 

Apa vie era, de fapt, ce trebuia să bea el ca să scape din peştera aia dubioasă unde a ajuns mergând pe un pod invizibil pe care l-a descoperit aruncând pietricele într-o prăpastie. Isn’t that cool ?!?! Mai ţin minte si X-ul pe care l-a descoperit in bibliotecă, iar preferatul meu era tatăl lui cu pălărioara aia adorabilă, interpretat de Sean Connory (nu pălaria, personajul…).

Indiana Jones and The Kingdom of the Crystal Skull a venit ca o mică dezamagire. Mi s-a parut o parodie rautacioasă. Logic ca Harrison Ford acum părea cam îndoit de şale şi subiectul la fel. E normal. Dar nu cred că era cazul să arate asta acum. Până la urmă, văd ca, scăpând de ironie, adaugând elemente de actualitate şi o peliculă nouă, a ieşit ceva de admirat. Bineînţeles, vorbesc acum despre filmul lui Ron Howard.

So…o să avem mereu câte un Indiana Jones de resuscitat şi pentru următorii copii care beau apa scârboasă ?