Studiu asupra concertelor
Mar 15th, 2010 Posted in Muzică, My precious, Românisme | No Comments »Ipoteza:
Din ce în ce mai mulți artiști (muzicali) vin în România să ne (în)cânte urechile.
Concluzie:
Din ce în ce mai mulți artiști (muzicali) mă conving că, de fapt, nu sunt așa de geniali cum credeam inițial.
Demonstrație:
Nu e deloc stiințific și nici exact. Nu e obiectiv și nu e nici pe departe analizat la rece. Cert este că acum ceva vreme ascultam anumite melodii cu foarte mult entuziasm și energie (pozitivă). După o perioadă, melodiile deveneau deja oldies, iar concertul cu pricina se lăsa așteptat… Până într-un moment – glorios de felul lui – în care se anunța marele eveniment. Cumpăram bilete și așteptam… vara, de obicei.
Concertul în sine venea cu mare tam-tam. Știri, noutăți, articole, pagini pe Internet etc. Era mișto. Venea, în sfărșit, momentul în care puteam să ascult live melodiile alea pe care le ascultam la nesfâșit. Foarte tare, dar… Cineva/ceva trebuia să dea cu bâta în baltă. Ba Lenny Kravitz care se crede în Budapesta și nu în București, ba Killers sau Patrice care cânta ca pe CD, ba Santana care se face neauzit de ceva vreme, ba Deep Purple a căror sonorizare s-a întrerupt în mijlocul melodiei Smoke on the water, ba Yann Tiersen a cărui abordare drogy style nu am înțeles-o, ba Suie Paparude care au întârziat la propriul concert, și lista continuă…
Și după ce are loc fenomenul bâta în baltă apare dezamagirea. Asta constă în faptul că nu îmi mai place, nu mai ascult cu atât de mult entuziasm, nu mai pun pe repeat. Bineînțeles există și excepții, cum ar fi Limp Bizkit sau Jose Gonzales (până în momentul actual).
Motivația acestui fenomen bizar cu bâta în baltă se găsește probabil în faptul că România e departe (mai mult moral decât fizic, mai mult financiar decât… orice) și Bucharest poate fi și Budapest. De aici pornesc restul cauzelor, cum ar fi: până ajung la noi îmbătrânesc, până ajung la noi se plictisesc, până ajung la noi sărăcesc, iar noi suntem ultima zvâcnire înaintea morții spiritului creativo-muzical.
Și mai bizar decât bâta sus menționată este faptul că până acum am evitat (voluntar sau nu) să mă duc la concertele unor trupe care apoi au început să îmi placă și mai mult, cum ar fi Muse, Kings of Leon, poate și Metallica… Oare asta a fost anti-bâta? Anti-bâta magică care mi-a spus că încă mai e ceva bun de cântat din partea lor și că încă nu le-a venit vremea?
Anyway… La ultima ninsoare din primavara asta (sper!), în drum spre serviciu, am ajuns la recordul de 7 repeat-uri consecutive cu Kasabian – Take Aim.
Enjoy!
