mă mai gândesc…

Inevitabil, cartierele le asociez cu numele staţiilor de metrou.

Când am ajuns în Londra am picat fix în mijlocul Baker Street. Era deja întuneric şi în timp ce îmi aşteptam gazda m-am întrebat vreme de un minut ce-i cu zecile de omuleţi pe role care aleargă pe mijlocul străzii. M-am gândit că or fi o gaşcă foarte mare de buddies sportivi care au o înţelegere să se plimbe în fiecare joi seara. Mi s-a părut simpatic.

De la metrou încă mai ieşeau tipi în ţinută de birou, workoholici, cel mai probabil, că era totuşi 10 noaptea. În general, pe stradă, în metrou, în autobuz, fiecare e cu treaba lui şi cu gândurile lui. Nu se deranjau, nu se holbau. Toţi îşi făceau locul politicos printre oameni, fie ei albi sau negrii, chinezi, indieni, arabi, pakistanezi sau thailandezi.

Tot pe Baker Street m-am întors a doua zi pentru Madame Tussauds. Zona e plină de turişti, chiar şi români. O gramadă de cafenele, fast food-uri şi magazinaşe. În plus, Baker Street e un nod turistic important pentru că aici sunt şi multe staţii de autobuz pentru aeroport.

La sud de Tamisa, între Canada Water şi Surrey Quays, a fost căsuţa mea temporara, pe Windsock Close, mai exact. Windsock este acea “instalaţie” formată dintr-un cilindu de material prins pe un inel de metal şi înălţat cât mai sus, pentru a se determina direcţia vântului. Nu este ceva foarte elaborat, dar m-am enervat căutând fără succes denumirea exactă a acestui obiect în limba română. Cum se numeşte ???

Anyway… Cartierul este foarte linistit şi are privelişti de sătuc perfect. Blocurile au 3 etaje, sunt din cărămidă roşiatică şi au curţi interioare. În mijlocul fiecărei adunări de bloculeţe este câte un chei amenajat al Tamisei, cu bărcuţe, docuri, raţe şi lebede. Dimineaţă, de aici pleacă workoholicii spre zona centrală, spre birouri. Şi nu vreau să însult pe nimeni cu acest atribut… cu toţii suntem workoholici mai mult sau mai puţin. Şi dacă nu suntem deloc, vom deveni cu siguranţă. Oricum, dacă ştii cum să abordezi situaţia, poţi să transformi workoholismul în ceva pozitiv.

În centru, lângă Big Ben şi Westminster, se întâlnesc turiştii de pe Baker Street cu workoholicii din toată Londra. Cabinele telefonice sunt asaltate de aparate foto. Cam pute înăuntru… Când nu mai poţi, bei o Cherry Cola de la Tesco. Mie îmi place. Rece.

În Kensington te duci să vezi muzeele. Intrarea e liberă, iar zona este foarte frumoasă datorită clădirilor şi micilor părculeţe.

Între Oxford şi Picadilly e zona de shopping. Aici te calci în picioare cu toata lumea şi cu toate autobuzele, care în general sunt cam blocate în trafic.

Am ajuns şi în Clapham, tot la sud de râu, la un party londonez de studenţi, într-una dintre căsuţele clasice cu uşă colorată. Ce-i drept, nu am văzut ce culoare avea uşa asta, dar am presupus că trebuie să aibă şi ea personalitatea ei. Înăuntru e destul de micuţ dar simpatic. În spatele casei e o grădină cam cât jumătate din camera mea, dar bună pentru o măsuţă şi 3-4 prieteni.

Party-ul s-a continuat cu o ieşire în club, tot prin Clapham. Nu te lasă să intrii dacă nu ai peste 21 de ani. Pe mine au fost nevoiţi să mă creadă pe cuvânt. Tipele se îmbracă fără excepţie în rochiţe. Eventual, dacă e una mai friguroasă, îşi pune nişte ugg boots în picioare. Dacă nu, merge şi cu sandale, deşi seara erau cam 15 grade. Ei se duc în club ca să danseze cu prietenii, ca să se simtă bine. Nu le pasă că uneori nu au cele mai bune mişcări de dans sau dacă nu îşi poartă în cel mai mare stil ultima achiziţie vestimentară. Asta mi-a plăcut foarte mult. La noi, se duc în club ca să fie văzuţi, urmăriţi cu privirile (sunt, bineînţeles şi excepţii pentru locurile unde te poţi zbănţui la noi).

La baie, în club, intră peste tine negresa care păzeşte bunastarea clienţilor dacă stai mai mult de 3-4 minute, iar dacă eşti cuminte îţi toarnă în mână săpun lichid, apoi loţiune de mâini.  Dacă te comporţi exemplar probabil că îţi dă o acadea şi un fâs de parfum din sticluţele etalate în faţa oglinzii.

De fiecare dată când mă plimbam pe lângă Tamisa şi pe poduri încercam să îmi imaginez atmosfera aia rece şi întunecată din filmele cu Jack The Ripper. Nu prea am reuşit, dar uneori, picioarele din cărămidă ale podurilor mai aduceau aşa un iz de dubios.

Ca idee generală, Londra mi-a inspirat siguranţă. Sunt sigură, totuşi, că există zone cu oameni dubioşi, locaruri nasoale sau mirosuri neplăcute. Pentru o metropolă populată cu tot felul de naţii ar fi imposibil altfel.

Şi nu am văzut cerşetori sau ţigani români. Nu am văzut eu…